Cel de-al doilea poem... neașteptat și plin de incertitudini, timid și trist, cu acorduri cadaverice și nemuritoare explodând subtil din primele lacrimi pustii, exagerat și resemnat, închis într-un glob purtat de adieri prin cele mai adânci râuri ale conștiinței.
Poemul al treilea... jucăus și spontan, învârtind cuvintele ca-ntr-o mașină de spălat, promovând cele mai excentrice și nemaiauzite asocieri, umplut cu termeni colorați furați din cărți prăfuite de biologie și geografie, menit să ascundă cele mai perverse și profunde simțiri ale laturii mele umane.
Poemul numărul patru...bătrânesc și înțelept, croit în jurul spiritului contemplator al unui șoarece de bibliotecă ce a privit cu ochi de vultur decăderile crude și fastuase ale unor oameni care erau, cu adevărat, oameni.
Poemul numărul cinci...dinamic și calculat, înșirând metafore greoaie, trăncănind retoric despre univers și metafizică, implorând înțelegerea infinitului și cunoașterea totală unor zei memorați din discursurile atent documentate ale unor alți nebuni ca mine.
Poemul numărul șase...iar apoi poemul numărul șapte...tot așa...cu capul sus și cu penița pe coală am călătorit prin idei și forme, adorând sau disprețuind cu frenezie. Am scris, am inventat, am copiat, am creat și am recreat până când nu mi-am mai recunoscut trupul în oglindă. Nouă sute nouăzeci și nouă...Mai rămâne un singur poem și anume cel care nu poate fi tratat în cuvinte: poemul meu.
-Nox.
