Pe marginea drumului natura e moartă și tocmai prin asta pare mai vie ca oricând. Frunzele strivite și înghețate, crengile pustii și legănate, pământul mlăștinos și frământat, cerul cenușiu, plat și, în același timp, diform; toate se îneacă într-un gri viu și reciclabil.În decorul trist al acestei scene, fanteziile mele se metamorfozează în realități irefutabile. Mașina traversează serpentine... Cerul se schimbă la fiecare privire aruncată pe fereastră: mai întunecat sau mai luminos, mai dur sau mai suav... până la urmă, mai probabil sau mai improbabil.
E timpul pentru o analiză cu pixul pe foaie - clară, neînflorită (ca și cum așa ceva ar fi posibil). Va trebui să-mi împart sentimentele în două categorii: cele pe care le accept și cele pe care nu le accept. Să începem: accept iubirea, dar nu dependența, accept dorul dar nu și însingurarea, accept sau poate nu accept. E degeaba. Nu pot să exprim în cuvinte, sau cel puțin nu așa. Voi încerca altfel.
O iubire izolată de lume, de societate, undeva în nordul înghețat- o iubire sinceră și pură ca albul zăpezii, care nu distruge, nu întrăinează și nu îngrădește- o iubire liberă, totală unde, mai întâi de toate, două minți devin una ca mai apoi să se contopească inimile- o iubire rațională, matematică astfel încât să devină absurdă, atât de absurdă încât să nu mai poată fi gândită, doar simțită, dar la un cu totul alt nivel- o iubire abstractă, spontană, neobișnuită, frățească și pasională, o iubire care depășește, care absoarbe totul și se dăruiește cu totul, o iubire a mea.
Dar înainte de toate aceste vorbe este teama ca toate acestea să fie doar vorbe.
- Nox
