Căci noaptea...ne e sfetnic bun

ACESTA: Ar trebui să discutăm despre starea ta emoțională.

CELĂLALT: Nu e nimic de discutat.

ACESTA: Ba da, e. Echilibrul este precar, te-ai putea prăbuși oricând.

CELĂLALT: Și m-aș putea ridica oricând.

ACESTA: Dar va fi greu.

CELĂLALT: Și va fi corect...

ACESTA: Haosul din tine te va distruge din temelii.

CELĂLALT: În mine nu e haos, e haos în jurul meu. Eu mi-am închis ușile.

ACESTA: Haosul intră și prin gaura cheii.

CELĂLALT: Dacă se micșorează într-atât, se pierde pericolul.

ACESTA: Din contră! Pătrunde și încolțește, ca un virus.

CELĂLALT: E un virus...tratabil.

ACESTA: Tratabil cu ce?

CELĂLALT: Cu liniște.

ACESTA: Liniștea ne creează o iluzie... iluzia cum că am avea timp. Nu ai timp, trebuie să te vindeci!

CELĂLALT: Mereu este timp. Unde te grăbești? Voi pluti cu râul. Ar trebui să faci același lucru.

ACESTA: Și când râul ajunge la o răscruce?

CELĂLALT: Atunci voi ști.

ACESTA: Ce vei ști?

CELĂLALT: În ce direcție să o iau.

ACESTA: Dar judecata îți va fi încețoșată de amintiri, de regrete, de... Uite că îmi pierd cuvintele. Ascultă-mă cu atenție: în fața fiecărui obstacol trebuie să gândești limpede. Cine știe ce va fi mâine?

CELĂLALT: Dar gândesc limpede!

ACESTA: Ți se văd în ochi frământările...

CELĂLALT: Dacă frământările există cu adevărat, dacă nesiguranța și haosul de care îmi vorbești există cu adevărat, atunci există și un scop. Nu putem arunca cu pietre în lacrimile noastre, iar lacrimile de care vorbesc eu nu se pot șterge. Singurul lucru pe care îl poți face este să admiri lumina care se reflectă în ele...

ACESTA: Să urmez râul spuneai?

CELĂLALT: Da.

Vorbind despre motivație...

Momentul zero
M-am săturat să scriu despre durere,
Despre speranțe, vise efemere
Și despre-agonizanta așteptare,
Scobind cu un cuțit în ochi: uitare.

M-am săturat să scriu despre iubire,
Deșartă, iluzorie adormire,
Mormânt îmbujorat cu-a firii salbă,
Salină îmbrăcată-n frișcă albă.

Și nu mai vreau să scriu nici despre soartă,
Pesemne că-ntr-un secol voi fi moartă,
Voi lua cu mine pana care minte
Și voi lăsa aici numai cuvinte.

Dar orice fac ajung din nou să scriu,
Căci altfel al meu suflet ruginiu
S-ar sfărâma ca ars de vânt, de dor,
În mâna neagră-a unui visător.

În loc de introducere

Motivul pentru care am început să scriu aceste rânduri este simplu și evident: lipsă de ocupație.
Probabil că ar fi politicos să mă prezint, dar cum cartea de bune maniere din copilărie a ajuns șevalet, se subînțelege că nu am s-o fac. Voi proceda astfel din două motive: 1. nu are importanță cum mă numesc și 2. nici nu cred că vă interesează.
Vă voi spune, totuși, câteva lucruri despre mine. În primul rând, am prostul obicei de a mă uita în gol, ceea ce îi irită pe unii deoarece au impresia că nu îi ascult.. În al doilea rând, îmi amintesc la fel de bine cadrul în care îmi scriu poeziile și persoanele la care mă gândesc în momentul "creației" cum îmi amintesc și culorile preferate ale oamenilor din jurul meu. În al treilea rând, sunt o ființă ilogică, confuză și nu foarte interesantă.
Cât despre ce voi scrie în continuare... Să spunem ca nu am încă un plan de bătaie, dar sper ca talentul meu de a improviza să nu-și dea demisia chiar acum.
Nu vreau să va suprasolicit de la început, așa că voi încheia scurt:
"Acesta e omul, domnilor. Rezistă la multe, dar căteodată îl doboară golul din jur" - Octavian Paler.