Însemnare în jurnal: analiză bizară.

Simt  că aparțin unui univers puternic, infinit și exotic care a existat  doar în lacrimile și zâmbetele mele. Da! Iubesc. Cred că asta voi face toată viața. Am să devorez iubirea ascunsă în recipiente reci, ostile, mediocre, înghițind pumni de sare care să tortureze rănile unui suflet care n-a știut să se oprească. Dilema este, însă, cât de vaste pot fi aceste recipiente? Simt cum trec milenii în inima mea și încă nu l-am golit pe cel dintâi. De câte ori, până acum, m-am simțit regenerată? Demnă să mâzgălesc numele primului capitol din romanul nescris al vieții mele? Numărul mă umilește! Ploaia nu a plâns niciodată cum am plâns eu. Nu din neputință, nu din orgoliu, ci pentru că n-am găsit niciun vas întreg în care să-mi depun surplusul de iubire pe care îl am în mine. Am încercat să-mi improvizez propriul meu vas pe care să-l cos cu versuri și iluzii. Am eșuat. Idee proastă. Un astfel de obiect nu e practic deloc: se va dezmembra încet și sigur.
Așteptați... Se liniștește! Ascult ploaia, furtuna, cataclismul exterior ființei mele și focul mistuitor care m-a ars atâta vreme se transformă în aer. Acum nu mai am scăpare. Aerul e peste tot. Iubirea aceasta universală și particulară, certă și tremurândă, tăcută și chinuită, reală și fantezistă va fi cu mine peste tot. Primul recipient a fost demult consumat, acesta e adevărul. Poate că starea mea tulburătoare se datorează unei încercări banale de a închide universul, iubirea într-un recipient...deoarece sunt legată de realitate.
Cât de patetic!
-Nox.