Auzi... nu știi cine-a băgat oamenii în blocurile alea urâte?

(așa...ca-ntre muște)

Musca: Hei, puștiu! Auzi... nu știi cine-a băgat oamenii în blocurile alea urâte?

Muschi: Ce vrei, mă? Hai, lasa-mă cu prostiile că am de curățat niste unt de arahide de pe talpa asta de papuc.

Musca: Da’ tu nu-nțelegi că eu vorbesc serios? De vreo șaizeci de ani cică i-au vârât aici.. Nu că m-ar preocupa foarte tare… da’… așa câteodată când stau cu capu-njos pe câte-o creangă uscată mă gândesc că sărăcuții nu au nicio aripioară și așa rău îmi pare de ei că mă ia cu fiori!

Muschi: Se termină untu’ de arahide. Eu ți-am zis. Să nu bagi de vină. Și scutește-mă de pălăvrăgelile astea siropoase. Lasă-i să putrezească acolo! Dacă ar vrea aripi ca și noi ar face rost de ele.

Musca: Tu ești nebun? Cum să facă rost de aripi? Ai ratat geneza, frățioare? Dacă n-au… n-au și gata! Tu de ce crezi că dau cu paru’ după noi? Le e ciudă că nu pot să se strecoare sub ghearele blânde ale apusului, că nu pot să șadă și să se bălăcească în polen, căăă… ei, ce s-o mai lungim, le e ciudă și gata! Dar eu nu-i învinuiesc. Doar dacă te apropii foarte tare de ochișorii lor colorați și triști le vezi sufletele cum se înfrigurează și se desfigurează între pereții ăia morți! Hai mai zi și tu ceva că mi se ridică pufu' de pe piciorușe!

Muschi: Deci fii atentă la mine! N-ai de ce să-mi vinzi poveștile astea expirate, ok? Geneză, negeneză… cine vrea aripi își ia! Dacă nu sunt în stare înseamnă că nici nu merită mai mult decât crăpăturile putrezite în care își înghesuie speranțele. Cum găsești niște incompetenți, hopa și melancolia! N-ai tu viața ta? N-au ei viața lor? Lasă-i să-și mănânce bolile între ei… poate când o să se arunce unul pe geam o să se prindă și stupul că aripile sunt altă mâncare de pește! Nu mai sunt valabile șiretlicurile lor de turmă! Dar până una altă, pe noi nu ne privește!

Musca: Păi cum nu ne privește? Nu se cade să ne îngrijim de soarta semenilor noștri? Bieții de ei… cum stau închiși în betoanele alea vechi și nenorocite!

Muschi: Ei, draga mea Musca, nu mai sunt demult semenii noștri!

Musca: Jur că le-aș da aripioarele mele!

Muschi: Nu cred că e nevoie. Am auzit ceva zvonuri bizare cum că… cum că mai sunt câțiva care mai știu să zboare. Așa câteodată când stau cu capu-n jos pe câte-o creangă uscată mă întreb dacă zvonurile sunt adevărate…

-Nox

Lupu Andreea Maria

Fotografie realizată de Tudor Vâșcan