Trec pe străzi și am tupeul să mă uit în sus…
Crengile nu se înclină, nu tremură, nu murmură
Ca în povești… Doar privesc.
Și ce e interesant, foarte interesant
E că nu ne ațintesc cu ochii lor camuflați
Drept în creștetul capului,
Nici măcar în creștetul sufletului.
Se uită la tălpile noastre de aici
Și la picăturile de rouă care se scurg din umbrele noastre
Încarnându-se în trotuare
În așa fel încât noi nu le putem vedea.
Și fiecare om lasă atâtea șiroaie incarnate
Care sunt lăsate sub cheia tăcerii crengilor.
De altfel… e chiar logic:
Roua aceea nu aparține lumii noastre.
E ca un fel de piesă de puzzle de la sine completă.
Lupu Andreea-Maria
Sursă foto: Internet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu