Mână întinsă către sânge-albastru

Am strivit sub călcâi pandantivul

Și cu ochii închiși

I-am cules buchetul de vibrații

Ce se zbăteau grațios electrocutându-se una pe cealaltă.

Cu palmele arse am ridicat buchetul

Până în măruntaiele văzduhului

Și am strivit lumina

Și întunericul și nordul

Și sudul și limbile despicate

Și tricotajele de spirite…

A mai rămas neantul ca sticla fierbinte și vie.

Libertatea călărea infinitul

Curățându-mi retina îmbâcsită.

Eu am simțit puterea și nimicul.

Am inspirit doar Aerul,

Nu se mai termina.

Moartea își freca măștile cu dezinfectant.

Am căzut undeva… înapoi poate.

Vibrațiile s-au risipit.

Mi-a rămas doar pandantivul spart:

Praf de lapis lazuli prea aspru

Ca să-mi facă sângele albastru.

-Nox

Lupu Andreea Maria

Conform vrăbiilor

Conform vrăbiilor

Vrăbiile ciripesc sub balcon

Ademenitor, molcom,

Chemând pământul să dezlege

Iscălitura norilor:

Cel ce privește neantul în ochi

Adună în sine, depus printre coaste

Mucegaiul pivnițelor părăsite.

Sau... cel puțin așa

Susțin vrăbiile.

-Nox

Lupu Andreea Maria 

Salvând lacrima pământului

Una… două… trei… o mie de floricele galbene,

Mici ca pleoapele străvezii ale fetiței

Care privește jocul păpușilor de nisip,

Sunt nimicite de tălpile împiedicate ale unui elefant.

Prin cort- pânză putredă și stearpă-

Îi văd umbra maiestuoasă

A sufletului înlăcrimat… singur… încătușat

Și ochii șlefuiți în cruzimea tristelor lovituri de bici:

Dansează, dansează, râzi, joacă, zâmbește!

Și astfel pare că

La fiecare pas greu, de plumb

Le mulțumește celor

Una… două… trei… o mie de floricele galbene

Că se frâng alături de el.

Înfricoșată îți caut mâinile,

Să mă asigur că ești aici

Și că ești gata

Să salvăm ce mai poate fi salvat:

Poate ultima floare, poate ultimul elefant…

-Nox

Lupu Andreea Maria 

Revenind printre versuri...

Răsăritul rozelor

Încet ne scurgem toți în vraja morții,

Săltând extatic în obscurul clipei.

Ne bem molaticul suflet

Condensându-ne într-un acord dulceag.

Noi suntem subsolul filelor mărețe,

Îngemănați cu vântul celest,

Suntem apa îmbâcsită de gemete

Care se prelinge prin măruntaiele corabiei.

Purtăm vechiul Noiembrie în sânge,

Sortiți să spargem pietrele tăcerii

Ne închinam ispravei celor ce s-au frânt.

Pe unde să scoatem cămașa

Dacă ne naștem goi?

Nimic nu a fost

Și nimic nu va fi.

Moartea ne poartă în pântecele sale

Fiindcă îi suntem... răsăritul rozelor albastre.

-Nox

Lupu Andreea Maria.